Precizări:
Dragi vizitatori, informaţiile şi explicaţiile din această pagină sunt simplificate în prezentare şi nu coboară la un nivel de detaliere prea tehnic. Ele sunt gândite pentru a oferi o înţelegere cât mai rapidă şi uşoară cititorului novice.
De asemenea, se referă numai la instrumentele uzuale, obişnuit întâlnite în casele oamenilor sau în instituţiile de artă.

Pe de altă parte însă, aceste informaţii sunt esenţiale pentru a face lumină într-un domeniu mai puţin cunoscut şi folositoare în special pentru a vă întreţine şi proteja corespunzător instrumentul pe care îl deţineţi.

Clasificări

Cred că toată lumea ştie că există două mari clase de piane. Pianele şi pianinele. În mod uzual, cuvântul "pian" este folosit pentru amândouă, dar, pentru o corectă distincţie, termenul "pian" ar trebui folosit în cazul instrumentelor de concert, orizontale (care au, deci, corzile dispuse în plan orizontal), iar cuvântul "pianină" este cel care desemnează instrumentele mai mici, verticale (respectiv care au corzile dispuse în plan vertical).

Pianul, faţă de pianină, este mai mare, mai performant, mai scump. El este, de fapt, "titularul". Dimensiunea sa, măsurată ca lungime de la claviatură la coadă, acoperă o plajă largă, de la 1,3 m până la peste 3 m, în 6 subcategorii de bază. Greutatea unui pian variază de la aproximativ 200 kg la peste 600 kg.
Cele două elemente structurale care prin necesitatea rigidităţii lor deosebite dau greutatea semnificativă a acestor instrumente sunt cadrul de rezistenţă din metal masiv şi carcasa exterioară.

Pianinele, clasificate în cel puţin 4 subcategorii de-a lungul timpului, se măsoară după înalţime care poate avea de la 90 la 150 cm şi chiar mai mult. Greutatea pianinelor oscilează, uzual, între 130-400 kg. Ele au destinaţii mai puţin importante decât pianul de concert, cum ar fi studiul personal, (co)repetiţiile, acomodarea în spaţiu redus, transportabilitatea crescută, armonizarea cu mobila şi spaţiile interioare, sau oricare combinaţie între acestea.

Carcasa

Pe lângă un rol estetic, carcasa sau cutia instrumentului are un foarte important rol acustic "pasiv" şi anume să împiedice, prin rigiditatea sa, disiparea energiei vibraţiilor sonore ale plăcii de rezonanţă, care este singurul element dedicat radiaţiei eficiente a sunetelor. În acest scop, carcasa este realizată din lemn de esenţă tare, de obicei din arţar sau fag. În ce priveşte forma rotunjită întâlnită la pianele orizontale, aceasta se obţine prin curbarea şi lipirea sub presare a mai multor straturi subţiri (procedeu numit laminare).

Carcasa include capacul, care atât la piane cât şi la pianine se deschide (sau se ridică), pentru a "reflecta" sunetele spre exterior, mărind astfel penetranţa acustică.

Claviatura

Cele 85 până la 88 clape (7 octave plus o terţă mică) sunt fabricate în general din lemn de tei sau molid, pentru a avea greutate redusă. Tradiţional, clapele negre erau făcute din abanos, iar cele albe erau acoperite cu un strat de fildeş, dar materialele moderne le-au luat locul pe scara largă datorită costurilor scăzute şi datorită posibilităţilor din ce în ce mai mari de a le imita pe cele clasice.

Pedalele

Cea mai întâlnită configuraţie este cea cu două pedale, deşi prezenţa sistemelor cu trei pedale nu este nici ea neobişnuită.

Pedala cea mai importantă şi des folosită este pedala de prelungire a sunetului sau amplificare a rezonanţei, situată atât la piane cât şi la pianine în partea dreaptă, şi numită în engleză 'sustain pedal'. Funcţia sa este de a prelungi sunetele, adică vibraţia corzilor, chiar şi la ridicarea degetelor de pe clape, prin îndepărtarea tamponaşelor de amortizare (etufoarelor/dempfer-ului) de lângă corzi, astfel încât amortizoarele să nu mai poată atinge corzile şi să oprească astfel vibraţia. Extrem de utilă pianiştilor, această pedală nu se foloseşte oricum, căci apăsarea sa prea îndelungată în timpul cântatului poate produce rapid un adevărat haos armonic, deoarece permite tuturor corzilor să răsune liber, deci să intre în rezonanţă neîngrădită unele cu altele.

A doua, folosită ocazional, este pedala 'soft', de atenuare, pentru obţinerea unei intensităţi reduse a sunetului. Şi la piane, şi la pianine, această pedală este poziţionată în stânga.
La piane, acest lucru se realizează printr-o uşoară deplasare a întregii mecanici (inclusiv claviatura) spre dreapta, astfel ca ciocănelele să nu se mai suprapună cu toate cele trei corzi aferente fiecărei clape, ci doar cu una dintre ele. Efectul rezultat este nu numai scăderea intensităţii sonorităţii, dar şi "îndulcirea" tonului. Datorită acestei modalităţi constructive, această pedala mai este cunoscută şi sub denumirea de "una corda".
La pianine, această tehnică este mai dificil de implementat şi a fost foarte restrâns folosită. În schimb, soluţia larg adoptată constă în aproprierea ciocănelelor de corzi (prin apăsarea pedalei), astfel încât acestea să nu acumuleze la fel de multă energie cinetică în mişcare şi, respectiv, lovitura lor să fie mai slabă.

A treia pedală, opţională, se găseşte atât la piane cât şi la pianine în poziţia din mijloc, iar funcţiunile lor sunt şi mai diferite.
La piane, ea se numeşte "sostenuto" şi funcţionează păstrând ridicate orice amortizoare care sunt deja ridicate (prin apăsarea clapelor) la momentul acţionării sale (deci nu toate amortizoarele, ca la prima pedala, "sustain"). Această funcţie deosebită este patentată de prea-celebrul producător Steinway şi oferă pianiştilor posibilităţi remarcabile în interpretare, dar a învăţa să lucrezi cu ea nu este aceeaşi "floare la ureche" ca şi cu celelalte pedale.
La pianine, a treia pedală, din mijloc, numită şi "celeste" sau "de studiu" (şi întâlnită la unele pianine în forma unui buton glisant situat în partea stângă a claviaturii) are funcţia de a interpune un strat de pâslă sau fetru între ciocănele şi corzi. Aşa cum puteţi ghici cu uşurinţă, rezultatul este o scădere semnificativă a intensităţii sonorităţii şi, ca s-o spun "ca la bloc", este foarte potrivită pentru studiul în timpul orelor de linişte...

Corzile

Putând fi considerate ca fiind "motorul sonor" al pianului, corzile au nevoie de câteva calităţi de excepţie: rezistenţă la tensiuni considerabile şi durabilitate, diametru precis şi perfect constant la nivel micronic, structură moleculară cât mai pură şi uniformă, rezistenţă mărită la coroziuni. Cu alte cuvinte oţel de foarte înaltă calitate. Ele pur şi simplu nu pot fi înlocuite cu cine-ştie-ce sârme de oţel destinate altor aplicaţii. Aceste performanţe sunt necesare, în mare, din două motive. Unul ar fi că tensiunea de întindere a corzilor, în continuă creştere de-a lungul istoriei constructive a pianului, pentru atingerea unei penetranţe acustice (respectiv, volum) cât mai înalte, a ajuns în ziua de azi la valori nominale de circa 80-90 kg forţă/coardă. Astfel, o calitate necorespunzătoare a oţelului, prezenţa impurităţilor sau apariţia unui grad semnificativ de coroziune ar duce la ruperea corzilor care trebuie să reziste ani îndelungaţi 'în serviciu'. Al doilea motiv principal este necesitatea purităţii armonice a sunetului. Fără a detalia aici, trebuie să ştiţi că sunetul natural este de fapt o colecţie/mulţime de sunete/frecvenţe simultane, şi că sunetul muzical ideal cere o structură armonică perfectă între acestea. În realitate, această perfecţiune nu există şi pe măsură ce un corp sonor (respectiv, în cazul nostru, o coardă) este mai departe de acest ideal, frecvenţele din care este compus(ă) se îndepărtează şi ele de raporturile perfecte pe care ar trebui să le aibă. În extremis se ajunge la ceea ce numim zgomot, adică la "sunetul" (sau vibraţia) ale cărei frecvenţe constituente au pierdut orice raport armonic (consonant, tonal) între ele. Bineînţeles, în această extremă nu pot ajunge corzile de pian, ci corpurile sonore neregulate (care prin lovire emit doar zgomote), cum ar fi: pietre, conserve, bucăţi din diverse alte materiale care vibrează mai mult sau mai puţin haotic... Dar corzile de pian pot avea de pierdut totuşi de pe urma eventualelor imperfecţiuni de fabricaţie, sau dobândite, în special prin ruginire. Astfel, ele pot ajunge mai "inarmonice" decât ar fi normal conform standardelor tehnologice existente. Considerând faptul că cele circa 220 de corzi ale unui pian nu se acordează separat ci împreună, şi mai mult, împreună trebuie să sune cât mai bine acordate în toate tonalităţile, acordorul şi pianistul, deopotrivă, pur şi simplu nu vor avea niciodată acel pian care sa nu mai lase loc de vreo îmbunătăţire.

Într-un pian, veţi observa, exista două mari categorii de corzi: corzile simple, alcătuite dintr-un singur "fir" de oţel şi corzile compuse, de bas, alcătuite din firul purtător de oţel şi o înfăşurare cu fir de cupru. Scala sonoră extinsă a unui pian se obţine prin variaţia lungimii şi grosimii corzilor. Totuşi acest lucru se poate face numai între anumite limite... De aceea la lungirea corzilor de bas se adaugă îngroşarea lor prin înfăşurarea cu fir de cupru pentru ca flexibilitatea corzii să nu scadă (cum s-ar întâmpla în cazul unei corzi atât de groase, încât ar deveni o bară cilindrică inflexibilă) şi să ducă astfel la distorsiune tonală (inarmonicitate) gravă. Dezavantajul principal al corzilor de bas este că sunt nestandard şi mult mai greu de înlocuit decât corzile simple. Ele trebuiesc confecţionate unic pentru fiecare caz în parte, deoarece nu au ca variabile doar lungimea şi grosimea firului de oţel, ci şi grosimea firului de cupru şi distanţele porţiunilor de la fiecare capăt care trebuiesc lăsate neînfăşurate. Aceste variabile diferă de la producător la producător şi chiar de la un model de instrument la altul.

Cadrul de rezistenţă

Cunoscut în mod popular sub termenul impropriu de "placa de bronz", cadrul de rezistenţă are ca rol păstrarea celor circa 220 de corzi întinse şi asta la nivelul de tensiune al unui acordaj standard, necoborât (sunetul la din octava muzicală 1 ar trebui în mod normal să aibă frecvenţa de acordare între 440 şi 445 herţi). Luând ca reper cele mai mari (lungi) piane, se pot atinge tensiuni totale ale corzilor de circa 30 tone forţă, iar la pianine, aproape 20 tone forţă de tensiune. Niciun cadru de rezistenţă "de bronz" nu ar putea rezista la asemenea tensiuni. Adevărul tehnic este că aceste cadre de rezistenţă sunt fabricate din fontă, termenul "de bronz" datorându-se vopsirii, din raţiuni estetice, în culoarea bronzului, de către fabricanţi. De asemenea, masivitatea (şi subsecvent, greutatea) acestei piese din fontă e necesară şi pentru obţinerea unei rigiditati cu rol acustic "pasiv", pentru a absorbi cât mai puţin din vibraţia corzilor, deci din energia lor acustică.
Un alt aspect general întâlnit la cadrul de rezistenţă modern este orientarea încrucişată a corzilor care permit acomodarea lungimii corzilor într-o carcasa de dimensiuni cât mai optime, iar din punct de vedere acustic, majoritatea corzilor beneficiază astfel de zona centrală a plăcii de rezonanţă, unde amplificarea este cea mai puternică.

Este util să ştiţi că prezentarea pianelor şi pianinelor ca fiind deosebit de valoroase deoarece au "placă de bronz"şi "corzi încrucişate" este o reminiscenţă a perioadei în care s-a făcut trecerea de la generaţia pianelor cu cadru de rezistenţă din lemn, corzi dispuse paralel şi tensiune de acordaj mult mai mică (împreună cu performanţe acustice corespunzător mai mici), la generaţia modernă, actuală. Atunci, în acea perioadă, cu peste un secol în urmă, un instrument cu aceste caracteristici modernizate era o noutate tehnică şi un mare salt în calitate, performanţă şi valoare. Azi, toate instrumentele au cadru de rezistenţă din fontă şi corzi încrucişate. Cele care, prin vechimea lor, nu corespund acestor standarde sunt rarităţi.

Sistemul de acordaj

Format din cuiele de acordaj pe care se înfăşoară un capăt al corzilor şi, dar mai ales, din "butucul" sau blocul de lemn în care aceste cuie sunt introduse, sistemul de acordaj reprezintă - alături de mecanica pianului - un punct nevralgic şi foarte important al calităţii funcţionale a unui instrument. Deşi nu se vede (deoarece este ascuns de cadrul de rezistenţă), poate fi "ghicit", deoarece cuiele de acordaj care trec prin găurile special făcute în cadru se "împlântă" în această piesă din lemn de esenţă tare (fag sau arţar). Fabricat în general în mod aparte, din multiple straturi subţiri, fiecare cu fibra într-o altă direcţie, pentru o rezistenţă, stabilitate şi priză deosebită cu cuiele de acordaj, "butucul" este responsabil pentru modul în care "ţine" acordajul instrumentului. Tensiunile pe care le suportă această piesă din lemn, supusă şi ea inevitabil îmbătrânirii, sunt considerabile (vezi secţiunea corzile).

Mecanica

Două soluţii constructive, sau mai zis două "generaţii" se află în circulaţie. Una se numeşte mecanică "vieneză", iar cealaltă, mecanică "engleză" (deşi corect ar fi "englezească"). Numele nu are legatură cu locul fabricaţiei, ci cu locul concepţiei sale, adică identifică tipul, aşa încât puteţi foarte bine avea în instrumentul dvs. o mecanică vieneză fabricată în Anglia sau o mecanică englezească fabricată la Viena.

Prima dintre ele, cea mai veche şi precursoarea celeilalte, "mecanica vieneză", este mai puţin performantă şi ceva mai complicată. La piane poate fi recunoscută uşor vizual după faptul că "dempfer"-ul (sistemul de tamponaşe care opresc vibraţia corzilor) este însoţit de un cadru din lemn, vizibil deasupra corzilor. La pianine, un sistem de pârghii subţiri metalice verticale (câte una pentru fiecare clapă sau ciocănel) apare la exterior "îmbrăcând-o". Astfel, aproape 80% dintre ciocănele nu se mai văd liber, iar accesul la partea superioară a corzilor este îngrădit aproape total (comparativ cu mecanica engleză), ceea ce face ca acordajul unei pianine cu o mecanică vieneză să fie mai dificil de făcut.

A doua generaţie, varianta îmbunătăţită, cunoscută ca "mecanica engleză", este optimizată şi mai performantă. La piane, această mecanică se identifică prin faptul că doar tamponaşele "dempfer"-ului apar deasupra corzilor. În plus, o cunoscută caracteristică tehnică - şi un avantaj faţă de mecanica pianinelor - este "dubla repetiţie" care permite repetarea apăsării unei clape cu viteză mult mai mare decât la mecanica vieneză şi chiar fără a ridica clapa complet în prealabil. La pianine, elementul de facilă recunoaştere este vizibilitatea completă, pe toată laţimea mecanicii, a ciocanelelor, deasupra cărora nu mai există alte piese ale mecanicii.

Formată din mai multe mii de piese, mecanica unui pian conţine lemn, metal, fetru, pâslă, piele. Piesele din lemn se fabrică din esenţe tari (fag, arţar, carpen) pentru ca performanţele acestui sistem mecanic să fie însoţite de o fiabilitate pe măsură. În ciuda apariţiei unei multitudini de materiale noi şi moderne (diverse materiale plastice, teflon etc), până în prezent nimic nu a putut întrece sau egala soluţiile constructive şi materialele clasice. Dintre toate încercările făcute în ultimii ani, fibrele de carbon par a fi totuşi un material satisfăcător şi nu au prezentat încă dezavantaje, însă cei mai mari producători nu şi-au schimbat "reţetele" clasice de fabricaţie.

Placa de rezonanţă

Secretul frumuseţii sunetului unui pian se găseşte în principal în placa de rezonanţă, aflată imediat în spatele corzilor şi într-un plan paralel cu planul acestora. Cel mai performant material lemnos folosit pentru amplificarea rezonanţei este molidul de înaltă altitudine, datorită raportului cel mai contrastant între înalta duritate şi greutatea redusă, ceea ce duce la o maximă flexibilitate şi rezistenţă în acelaşi timp. Pentru instrumentele de înaltă calitate producătorii folosesc lemn fără defecte, cu granulaţie fină şi uniformă, pe care îl usucă cu grijă în timp îndelungat.

Fiecare coardă trece peste două "praguri" (puncte rigide supraînălţate) şi între acestea se stabileşte lungimea de vibraţie a corzilor. Bineînţeles, aceste praguri suportă apăsarea corzilor, dată de tensiunea lor de întindere. Pentru a amplifica sunetul, placa de rezonanţă captează îndeosebi prin transmisie mecanică vibraţia corzilor prin intermediul "pragurilor" de la capătul inferior/posterior al corzilor, care sunt aplicate direct pe ea.

Întreţinerea instrumentului

Părerea larg răspândită conform căreia un pian este cu atât mai valoros cu cât este mai vechi, este fundamental greşită. Singura piesă dintr-un pian a cărei valoare creşte odată cu timpul este placa de rezonanţă, dacă nu suferă stricăciuni mecanice sau de alt fel. Ca şi în cazul viorilor, uscarea sa survenită de-a lungul timpului duce la o îmbunătăţire a rezonanţei sale, astfel obţinându-se un sunet mai deosebit şi mai cald.

În rest, toate celelalte piese dintr-un pian (sau pianină) sunt afectate mai mult sau mai puţin de trecerea timpului. Excepţie ar putea face placa de rezistenţă, dacă a fost foarte bine vopsită.

Fără să ne referim la distrugeri accidentale sau voluntare, inamicii "naturali" cei mai mari (şi redutabili) ai întregului instrument sunt variaţiile de umiditate şi temperatură. Metalul rugineşte în mod firesc în timp. Iar lemnul, materie organică, "lucrează", deoarece tinde în mod automat să-şi "regleze" umiditatea relativă internă în funcţie de cea din mediul ambiant, absorbind sau cedând apă, după caz. Simplul fapt că anotimpurile alternează, iar casa dvs. nu beneficiază de o climatizare special stabilă, produce un fenomen de "lucrare", de îmbătrânire a lemnului instrumentului. Dacă acesta se mai află şi în apropierea unei ferestre, calorifer, baie sau bucătărie, sau mai rău, între acestea, deja factorii distructivi nevazuţi s‑au înmulţit. Florile puse pe sau lângă instrument sunt un necaz şi mai mare pentru pian, fără ca apa să fie vărsată pe sau în el; ajunge zona de umiditate crescută care se crează.

Aceste condiţii sunt tipice în locuinţele mici, neclimatizate corespunzător, ale unei populaţii preponderent sărace şi puternic afectate de societatea comunistă care a distrus din multe puncte de vedere această ţară. Apoi, chiar dacă lucrurile au început să se mai schimbe, instrumentele existente în ţară sunt în vârstă foarte înaintată, căci după instalarea comunismului, adio noi achiziţii...

Ce se poate face pentru protecţia instrumentelor? Ţinând cont de toate cele expuse mai sus, plasamentul cât mai depărtat de sursele de umiditate şi căldură (mai ales de cele variabile) şi în afara traseului dintre acestea trebuie să fie o prioritate. Pereţii exteriori, insuficient izolaţi pot fi şi ei astfel de surse variabile. Apoi, dacă vă este posibil, climatizarea cât mai stabilă a locuinţei la o temperatură din intervalul 18-22 grade Celsius şi o umiditate relativă în intervalul 40-45% cu un ideal la 42% (măsurabilă cu un higrometru). Îmbrăcarea locuinţei sau încăperii în lambriuri din lemn natural sunt un factor de stabilizare a climatului, deosebit de bun. De asemenea, instrumentul nu trebuie să fie "văzut" direct de soare. Reţineţi să nu puneţi flori şi alte recipiente cu apă nici măcar în apropierea pianului. Nu vă aduceţi ceaiul sau cafeaua lângă claviatură, mulţumiţi‑vă cu partitura. Nu curăţaţi instrumentul cu cârpe ude, cel mult foarte bine stoarse şi fără să atingeţi suprafeţele de lemn nevopsite/nelăcuite etc.
Pentru cei care au investit într-un instrument valoros, protejarea lui şi a investiţiei făcute cu un sistem Piano Life Saver ar fi o idee foarte bună. Atenţie la faptul că acest dispozitiv nu poate elimina deteriorările deja existente.

Anii îndelungi de neacordare a instrumentului sunt o cauză subtilă de deteriorare a sistemului de acordaj. Explicaţia este că dezacordarea, ca fenomen care se produce natural, de la sine, prin "deşurubarea" cuielor de acordaj sub forţa de tracţiune a corzilor, nu are loc în mod egal, ci unele corzi se dezacordează mai mult decât altele din motive incontrolabile. Rezultatul este creerea unor tensiuni inegale în "butuc", care coroborate cu fenomenul "lucrării" lemnului de-a lungul ciclurilor umezire/uscare duc la slăbirea unor zone din acesta, care devin rapid focare ale deteriorării şi care, pe măsură ce slăbesc duc la o deteriorare tot mai accelerată. De aceea se recomandă ca orice pian să beneficieze de minimum două acordaje anual, iar instrumentele pretenţioase cu atât mai des.

Acordajul

Pianul este un instrument care nu poate fi perfect acordat. De ce? Pentru început, deoarece simplul fapt că oricare două sunete muzicale enarmonice trebuie să fie diferite ca înălţime (frecvenţă). Altfel spus, de exemplu, fa diez şi sol bemol ar trebui să nu aibă înălţime identică, lucru care nu este posibil în cazul pianului, care are o singură clapă pentru ambele note. Apoi, intervalele dintre cele 12 note care umplu o octavă a pianului ar trebui să fie diferite funcţie de tonalitate (ca şi în primul exemplu), lucru la fel de imposibil în cazul pianului. Acordarea perfectă a unor intervale s-ar face în detrimentul altora...

De aceea, trebuie făcute nişte compromisuri. Setul de compromisuri adoptat se numeşte temperament.

De-a lungul timpului s-au folosit mai multe temperamente în acordaj. Unele dintre ele căutau să dea prioritate absolută unor intervale, care erau acordate perfect, deci foarte consonant, în timp ce restul erau sacrificate şi erau dizonante pe măsură. Compozitorul era astfel constrâns să le evite... Însă aceste temperamente, luate împreună cu muzica scrisă în aşa fel încât să ţină cont de ele, aveau gustul şi parfumul lor, unul care ne e străin, din păcate, astăzi...
Alte temperamente încercau să obţină o mai mare egalitate între câteva tonalităţi apropiate în modulaţie, cu preţul unei consonanţe mai scăzute. Treptat, odată cu apropierea de secolul XX, de dragul libertăţii tonale şi armonice totale s-a trecut către temperamentul complet, mediu, care egalizează toate intervalele şi tonalităţile. Acesta este temperamentul "egal" care continuă să fie şi azi etalonul în vigoare...